Mircea Eliade – „Pilotii orbi”, articol publicat in ziarul Vremea, 1937

Imoralitatea clasei conducãtoare româneşti, care deţine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit ţărănimea, cã s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, cã s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916- 1918 – lãsând sã se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: aceşti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor şi în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totală incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptã dupã care se va şti cine meritã sã supravieţuiască şi cine îşi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îşi continuã micile sau mările afaceri, micile sau mările bãtãlii electorale, micile sau mările reforme moarte.
Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltã. Critica, insultă, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.
Luntrea condusã de piloţii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.
Crima elitelor conducãtoare romaneşti constã în pierderea acestui instinct şi în înfiorãtoarea lor inconştientă, în încăpăţânarea cu care îşi apãrã “puterea”. Au fost elite romaneşti care s-au sacrificat de bunã voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor noştri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putinţă ca să-şi prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înţeleg sã se resemneze. […]
Ştiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democraţii cã sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administraţia” e proastã – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Păsa sã rezolve problema minorităţilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an.
Ca şi când ungurii nu şi-au permis sã persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au şovăit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai ştie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii ţipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”!
Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvãzãtori, îşi apãrã primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã şi atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te aştepţi ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – dupã ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri să-şi menţină deocamdatã poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mã priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristeţea şi spaima mea îşi au, însã, izvorul în altã parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai puţin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi.
Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi când am trãi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneşte, cã în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeşte idiş, cã pier satele româneşti, cã se schimbã faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protecţia muncii naţionale.
Sunt unii, buni “patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu şi peste şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal şi “cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politicã şi administrativã.
Toatã Muntenia şi Moldova de jos se hrãneau iarna cu peşte sãrat; căruţele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul şi peştele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totuşi o hranã substanţială. Piloţii orbi au creat, însã, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peşte ca sã nu scadã preţul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e cã ţăranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peşte sãrat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã şi aspirinã, ci printr-o hranã substanţială.
Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca să-şi pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa să legendarã de acum câteva veacuri.
În Moldova şi în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe şi care bea vin în loc de ţuică.
Noi n-am înţeles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “ţinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelaşi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi şi ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
… Dar piloţii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai cã, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun cã n-are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã aşa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte despre calităţile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cã piloţii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – puţin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnã un stat. Şi asta e destul ca sã începi sã plângi.
Iubirea e tot ce dorim, iar în final e tot ce-am avut!
„Mergeţi cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni!” (urare getică străveche)
FERICIREA sta în Puterea de ÎNŢELEGERE

Reclama radio la „Supramax”

De câteva zile, mai exact o săptămână, aud la radio cea mai proastă, insipidă şi deloc convingătoare reclama produsă vreodată în România: “Supramax articulaţii”.

Produsul la care se face referire aparţine companiei farmaceutice “Zdrovit”, aceasta având în portofoliu şi produse precum Anticârcel, Biomag, ColonProtect, toate beneficiind de intense campanii de promovare pe radio.

Despre preţul, pe măsură -undeva la 135 lei- nu se vorbeşte în reclamă cu pricina. Spotul publicitar audio se desfăşoară sub forma unui dialog între un El şi o Ea. Din spotul video (căci nu mi-a scăpat nici el) te prinzi că sunt ceva mai în vârstă…

Atât El cât şi Ea au voci tinere, needucate, fără dicţie, fără intonaţie, fără nimic. Se prea poate sa fi fost fost deloc platiti sau sa fi folosit voci… farmaceutice, in house….

El el si eapare calm, nefericit şi aproape idiot, genul de pămpălău sub papucul nevestei, ea iritată, cicălitoare şi niciodată mulţumită. Sau greşesc: ea se mulţumeşte doar cu “Supramax articulaţii”. Că doar ăla face şi drege.

Ambii dau impresia că citesc un text la prima vedere, un text pus în gură cu forţa.

Despre text… ce să mai vorbim. Creatorul, copywriterul acestui text cred că l-a creat stând pe budă şi decupând cu lama texte de prin reviste. Le-a pus cap la cap şi a ieşit ce a ieşit.

Dialogul celor doi este întrerupt de zgomotul farfuriilor sparte brusc, fără măsură şi fără rost.

La asta se adaugă tonul iritat al vocii feminine (care pare că nu şi-a luat pastila) şi vocea masculină bleagă, insipidă şi fără nicio intonaţie.

Pare un spot publicitar care se adresează celor în prag de suicid: asculţi şi îţi vin idei. Sau mai degrabă poate fi un spot al cărui target sunt cei care fără doza zilnică nu pot supravieţui.

Aaaa, iar finalul spotului este mirobolant şi apoteotic: prin nu ştiu care conjunctura se aude sunetul unei uşi trântite. Creatorul acestui spot s-o fi gândit să ne lase nouă, ca temă pentru acasă, să gândim un final dramatic: s-o fi trânti uşa că i-o fi ajuns şi tăntălăului? Sau de la curent? Sau nu o fi găsit deloc produsul la o… altă farmacie. Sau farmacia la care el a fost a refuzat produsul?

Sau…

PS: În 2014, volumul brut de publicitate consumat de Zdrovit a fost de 19,8 milioane de euro (calculat la raţe card), conform monitorizării BRAŢ. Numărul de difuzări este impresionant: 51.867. (sursa http://www.forbes.ro/explozia-de-reclame-pe-radio-un-singur-vinovat-zdrovit-22812)

 

Românii între ură şi iubire

Nu fac calcule, nu fac politică!

Dar nu pot să nu mă gândesc la faptul că noi românii am învăţat să urâm şi am uitat să iubim, am uitat să ajutăm dar am învăţat să aruncăm cu noroi, am învăţat să irosim timp pe nimicuri dar am uitat să petrecem timpul alături de cei dragi.

Am uitat să iubim, să dăruim, să fim mai buni. Dar am învăţat al dracului de bine să ne urâm, să fim dezbinaţi şi să nu ne mai intereseze decât banul!

Ce fel de oameni suntem? Ce fel de popor mai suntem? Care ne mai sunt idealurile?

Nu, pentru mine NU e un ideal să împroşc cu noroi, să urăsc, să arunc piatra.

Ce ne mai caracterizează că naţie? Ce ne mai ţine uniţi? Nici măcar să ne răzvrătim nu mai ştim sau nu mai suntem în stare.

Ştim însă să ne plângem, dar am uitat să îi plângem pe alţii. Ştim al dracului de bine lucruri, la fel de al dracului de bine uitam lucruri, minunat ştim să întoarcem spatele… dar mai ales să urâm!

Ura sa fie oare sentimentul suprem al românilor?!

Niciodată ura nu va pune capăt urii. Ci dragostea.

Într-o lume plină de ură, trebuie totuşi să îndrăznim să sperăm. Într-o lume plină de furie, trebuie totuşi să îndrăznim să alinăm. Într-o lume plină de disperare, trebuie totuşi să îndrăznim să visăm. Într-o lume plină de neîncredere, trebuie totuşi să îndrăznim să credem.

ura si dragoste

 

A IUBI, IUBIRE

“A iubi… aceasta vine

Tare de departe-n mine”- (Lucian Blaga – “Întâmplare simplă”).

“A iubi este lecţia supremă în devenirea noastră”- (Emilia Popescu – actriţă)

“A iubi este însăşi legea vieţii. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înălţa şi te purifică de tot ce e murdar în lumea aceasta. Dumnezeu este iubire. Când facem loc iubirii în sufletul nostru, practici îi facem loc lui Dumnezeu însuşi. (Cristian Turcanu- “Arta de a trăi”).

“A iubi este o artă. iubireIubirea nu este un sentiment de care să se poată bucura oricine, indiferent de gradul său de maturitate. A iubi înseamnă să te angajezi fără garanţie, să te dăruieşti în totalitate în speranţa că iubirea ta va produce iubire în persoana iubită.” –(Erich Fromm- “Arta de a iubi”)

“A iubi înseamnă să fii fericit de ceva, fără condiţii, fără judecăţi, fără aşteptări”. (Barry Neil Kaufman)

“A iubi înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, a face ca toate sentimentele omeneşti, teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singură fiinţă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nicio limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită; a turna măreţie în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferinţă şi suferinţă în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicţiile.” (Honore de Balzac)

“A iubi înseamnă a primi o fărâmă de rai” (Karen Sunde).

“A iubi înseamnă a fi în comunicare cu celălalt şi a descoperi în el scânteia lui Dumnezeu.” (Paulo Coelho).

“A iubi înseamnă a simţi nevoia să te dărui”. (Octavian Paler)

 

Mi-e tare, tare dor….

Astăzi m-am trezit cu dorinţa de a fi din nou copil, cu dorul de copilărie, de plăcintele făcute de bunica, cu dorul de face lucruri pe care nu le-am mai făcut de mult… din copilărie.

Mi-am adus aminte de lucrurile alea mici, mărunte, aşa cum erau, dar care făceau deliciul copilăriei mele.

Să te sui într-un tramvai şi să cumperi direct biletul de la taxatoarea aflată undeva în capătul tramvaiului şi tot drumul acela, printre călători pentru a ajunge la ea. Cum era să introduci biletul în acele “capsatoare de bilet” şi să numeri (de plictiseală sau “for fun”) câte găuri erau în bilet. Cine se gândea atunci la cartelele magnetice, la carduri, la coduri PIN pe care trebuie să le memorezi şi.. să nu le comunici?

Mi-am adus aminte de cheia de la gât… Sau de tragedia de a uita să pui cheia la gât. Tragedie udată uneori în bucuria de a sta pe-afară cu copiii, de a ne juca jocurile copilăriei.

Cine îşi mai aduce aminte cât de “competiţional” era să joci „sfoara”, sau “7 pietre”, sau “raţele şi vânătorii” sau “ascunselea”?

Câţi dintre copiii de azi se mai joacă jocurile de altă dată? Câţi mai citesc. Cititul… pare astăzi o cauză pierdută.

Cât despre jocurile copilăriei… S-au pierdut de mult.

Astăzi preferăm să luăm copiilor calculatoare şi tablete. Online-ul a ajuns sportul preferat, jocul preferat. Şi…“simplul” preferat.

Preferăm să le umplem camerele de jucării inutile, pline de tehnologie… căci e la modă.

Şi în goana noastră nebună, de părinţi care doresc totul pentru copiii lor, petrecem mai multe ore la muncă, la job (căci e mai modernă denumirea). Şi ne felicităm, ne complacem şi ne mulţumim cu ideea că avem un job. Unul care ne ajută să punem pe masă mâncarea cea de toate zilele, dar şi grămezi de lucruri inutile şi apariţii (duhnind a marketing şi manipulare) a tot felul de dulciuri şi alimente care de care mai nesănătoase.

Uneori, la final de zi, obosiţi, surmenaţi, stresaţi (că e la modă, nu?), mai petrecem câteva minute cu ei (copii), din când în când mai citim o poveste (asta dacă nu cumva constatăm că ei, copiii, au crescut prea mari şi poveştile sunt deja desuete).

Nu ne mai ajunge timpul pentru noi, pentru ceilalţi, pentru familie, pentru copii.

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, parcă aşa era nu? Eu una cred că nu ne mai iubim pe noi deloc.

Şi dacă nu ne mai iubim pe noi cum să mai iubim şi aproapele? Şi când să-l mai iubim? Între două tramvaie, aşteptând la semafor, între două trenuri său… în vacanţă?

Aşa… uitasem vacanţă, care de cele mai multe ori ne-o petrecem în familie. Atunci învăţăm să ne cunoaştem, să ne ascultăm, să ne descoperim. Atunci descoperim surprinşi că sunt lucruri care ne-au scăpat, lucruri care nu ne plac, că ne-am schimbat, că ai noştri copii au crescut şi… mirare: îmbătrânim (deşi nu vrem să recunoaştem asta).

Vorba Fefeleagăi lui Agârbiceanu: “că adică, de ce trăieşte omul pe lumea asta”?

Situaţia pare tristă (cel puţin din punctul meu de vedere): serviciu, probleme, casă, credite, griji, şi din când în când câte o vacanţa cu familia (asta dacă ajungem să ne-o mai permitem).

Deci, mi-e dor de copilărie, de zilele când singurele mele griji erau o notă proastă de care nu aş fi vrut să ştie mama (care deja ştia, dar nu ştiam eu), un genunchi julit, o păpuşă stricată, o ceaşcă spartă, cositele împletite prea strâns. Ce modă? Ce pantofi de fiţe? Ce Louis Viton, Armani, Prada sau Escada?

Mi-e dor de vremea când aveam un singur televizor în casă şi acela alb-negru. Acum filmele alb negru par o fiţă.

Dacia 1310? The final frontier sau 4-5 ani la coadă pentru una.

Uneori mi-e dor şi de cozile la zahăr, ulei sau lapte… Acel lapte în sticlă de sticlă, pe care bunicul le punea într-un troler special şi se aşeza de cu noaptea la coadă. De fapt mi-e dor de conversaţiile şi (aşa cum e mai nou să spui acum) de socializarea cu diverse persoane… şi personajele de la coadă.

Ce facebook? Coada la lapte sau la carne era cea mai bună socializare… şi era person to person… nu online.

Ce twitter? Ce aparat foto digital? Rola de film alb negru… şi mai apoi color erau variantele de imortalizare sau corespondenţă…prin poştă.

Mi-e dor să mai primesc o scrisoare scrisă de mână. Acum poşta îmi oferă scrisori al căror conţinut nu mă bucură: facturi, facturi, facturi, înştiinţări de pe la vreo administraţie financiară cum că mai am de plătit un impozit sau vreo taxă…

Şi gata…cu atâta dor….