Românii între ură şi iubire

Nu fac calcule, nu fac politică!

Dar nu pot să nu mă gândesc la faptul că noi românii am învăţat să urâm şi am uitat să iubim, am uitat să ajutăm dar am învăţat să aruncăm cu noroi, am învăţat să irosim timp pe nimicuri dar am uitat să petrecem timpul alături de cei dragi.

Am uitat să iubim, să dăruim, să fim mai buni. Dar am învăţat al dracului de bine să ne urâm, să fim dezbinaţi şi să nu ne mai intereseze decât banul!

Ce fel de oameni suntem? Ce fel de popor mai suntem? Care ne mai sunt idealurile?

Nu, pentru mine NU e un ideal să împroşc cu noroi, să urăsc, să arunc piatra.

Ce ne mai caracterizează că naţie? Ce ne mai ţine uniţi? Nici măcar să ne răzvrătim nu mai ştim sau nu mai suntem în stare.

Ştim însă să ne plângem, dar am uitat să îi plângem pe alţii. Ştim al dracului de bine lucruri, la fel de al dracului de bine uitam lucruri, minunat ştim să întoarcem spatele… dar mai ales să urâm!

Ura sa fie oare sentimentul suprem al românilor?!

Niciodată ura nu va pune capăt urii. Ci dragostea.

Într-o lume plină de ură, trebuie totuşi să îndrăznim să sperăm. Într-o lume plină de furie, trebuie totuşi să îndrăznim să alinăm. Într-o lume plină de disperare, trebuie totuşi să îndrăznim să visăm. Într-o lume plină de neîncredere, trebuie totuşi să îndrăznim să credem.

ura si dragoste

 

A IUBI, IUBIRE

“A iubi… aceasta vine

Tare de departe-n mine”- (Lucian Blaga – “Întâmplare simplă”).

“A iubi este lecţia supremă în devenirea noastră”- (Emilia Popescu – actriţă)

“A iubi este însăşi legea vieţii. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înălţa şi te purifică de tot ce e murdar în lumea aceasta. Dumnezeu este iubire. Când facem loc iubirii în sufletul nostru, practici îi facem loc lui Dumnezeu însuşi. (Cristian Turcanu- “Arta de a trăi”).

“A iubi este o artă. iubireIubirea nu este un sentiment de care să se poată bucura oricine, indiferent de gradul său de maturitate. A iubi înseamnă să te angajezi fără garanţie, să te dăruieşti în totalitate în speranţa că iubirea ta va produce iubire în persoana iubită.” –(Erich Fromm- “Arta de a iubi”)

“A iubi înseamnă să fii fericit de ceva, fără condiţii, fără judecăţi, fără aşteptări”. (Barry Neil Kaufman)

“A iubi înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, a face ca toate sentimentele omeneşti, teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singură fiinţă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nicio limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită; a turna măreţie în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferinţă şi suferinţă în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicţiile.” (Honore de Balzac)

“A iubi înseamnă a primi o fărâmă de rai” (Karen Sunde).

“A iubi înseamnă a fi în comunicare cu celălalt şi a descoperi în el scânteia lui Dumnezeu.” (Paulo Coelho).

“A iubi înseamnă a simţi nevoia să te dărui”. (Octavian Paler)

 

Mi-e tare, tare dor….

Astăzi m-am trezit cu dorinţa de a fi din nou copil, cu dorul de copilărie, de plăcintele făcute de bunica, cu dorul de face lucruri pe care nu le-am mai făcut de mult… din copilărie.

Mi-am adus aminte de lucrurile alea mici, mărunte, aşa cum erau, dar care făceau deliciul copilăriei mele.

Să te sui într-un tramvai şi să cumperi direct biletul de la taxatoarea aflată undeva în capătul tramvaiului şi tot drumul acela, printre călători pentru a ajunge la ea. Cum era să introduci biletul în acele “capsatoare de bilet” şi să numeri (de plictiseală sau “for fun”) câte găuri erau în bilet. Cine se gândea atunci la cartelele magnetice, la carduri, la coduri PIN pe care trebuie să le memorezi şi.. să nu le comunici?

Mi-am adus aminte de cheia de la gât… Sau de tragedia de a uita să pui cheia la gât. Tragedie udată uneori în bucuria de a sta pe-afară cu copiii, de a ne juca jocurile copilăriei.

Cine îşi mai aduce aminte cât de “competiţional” era să joci „sfoara”, sau “7 pietre”, sau “raţele şi vânătorii” sau “ascunselea”?

Câţi dintre copiii de azi se mai joacă jocurile de altă dată? Câţi mai citesc. Cititul… pare astăzi o cauză pierdută.

Cât despre jocurile copilăriei… S-au pierdut de mult.

Astăzi preferăm să luăm copiilor calculatoare şi tablete. Online-ul a ajuns sportul preferat, jocul preferat. Şi…“simplul” preferat.

Preferăm să le umplem camerele de jucării inutile, pline de tehnologie… căci e la modă.

Şi în goana noastră nebună, de părinţi care doresc totul pentru copiii lor, petrecem mai multe ore la muncă, la job (căci e mai modernă denumirea). Şi ne felicităm, ne complacem şi ne mulţumim cu ideea că avem un job. Unul care ne ajută să punem pe masă mâncarea cea de toate zilele, dar şi grămezi de lucruri inutile şi apariţii (duhnind a marketing şi manipulare) a tot felul de dulciuri şi alimente care de care mai nesănătoase.

Uneori, la final de zi, obosiţi, surmenaţi, stresaţi (că e la modă, nu?), mai petrecem câteva minute cu ei (copii), din când în când mai citim o poveste (asta dacă nu cumva constatăm că ei, copiii, au crescut prea mari şi poveştile sunt deja desuete).

Nu ne mai ajunge timpul pentru noi, pentru ceilalţi, pentru familie, pentru copii.

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, parcă aşa era nu? Eu una cred că nu ne mai iubim pe noi deloc.

Şi dacă nu ne mai iubim pe noi cum să mai iubim şi aproapele? Şi când să-l mai iubim? Între două tramvaie, aşteptând la semafor, între două trenuri său… în vacanţă?

Aşa… uitasem vacanţă, care de cele mai multe ori ne-o petrecem în familie. Atunci învăţăm să ne cunoaştem, să ne ascultăm, să ne descoperim. Atunci descoperim surprinşi că sunt lucruri care ne-au scăpat, lucruri care nu ne plac, că ne-am schimbat, că ai noştri copii au crescut şi… mirare: îmbătrânim (deşi nu vrem să recunoaştem asta).

Vorba Fefeleagăi lui Agârbiceanu: “că adică, de ce trăieşte omul pe lumea asta”?

Situaţia pare tristă (cel puţin din punctul meu de vedere): serviciu, probleme, casă, credite, griji, şi din când în când câte o vacanţa cu familia (asta dacă ajungem să ne-o mai permitem).

Deci, mi-e dor de copilărie, de zilele când singurele mele griji erau o notă proastă de care nu aş fi vrut să ştie mama (care deja ştia, dar nu ştiam eu), un genunchi julit, o păpuşă stricată, o ceaşcă spartă, cositele împletite prea strâns. Ce modă? Ce pantofi de fiţe? Ce Louis Viton, Armani, Prada sau Escada?

Mi-e dor de vremea când aveam un singur televizor în casă şi acela alb-negru. Acum filmele alb negru par o fiţă.

Dacia 1310? The final frontier sau 4-5 ani la coadă pentru una.

Uneori mi-e dor şi de cozile la zahăr, ulei sau lapte… Acel lapte în sticlă de sticlă, pe care bunicul le punea într-un troler special şi se aşeza de cu noaptea la coadă. De fapt mi-e dor de conversaţiile şi (aşa cum e mai nou să spui acum) de socializarea cu diverse persoane… şi personajele de la coadă.

Ce facebook? Coada la lapte sau la carne era cea mai bună socializare… şi era person to person… nu online.

Ce twitter? Ce aparat foto digital? Rola de film alb negru… şi mai apoi color erau variantele de imortalizare sau corespondenţă…prin poştă.

Mi-e dor să mai primesc o scrisoare scrisă de mână. Acum poşta îmi oferă scrisori al căror conţinut nu mă bucură: facturi, facturi, facturi, înştiinţări de pe la vreo administraţie financiară cum că mai am de plătit un impozit sau vreo taxă…

Şi gata…cu atâta dor….

 

 

Ziua lui Alexandru

Zilele trecute Alexandru, „feciorul  ‘al mare” a  implinit 16 ani.   Aniversare, deci….

Mirarea mea… cea mare: a  avut o singura invitata si restul…. doar baieti. Ma asteptam sa fie iubita. Ei bine, am ramas doar cu asteptarea.

Era amica  si confidenta lui. a precizat insa foarte clar: NU E EA!!!!

Deci, nu e si gata.

SUPER AFACERE SAU NU?!

Cum de bună  vreme încoace e la modă subiectul referendum  mă gândeam “s-o pun de o afacere mică”.  Ce tot atâtea calcule, bugete, analize financiare…. La naiba cu ele!!! Ar trebui să meargă, zic, oriunde aş posta “taraba” .

Şpilul e aşa: una  bucată tarabă în “zona portocalie”  şi alta în “zona copy-paste”. Trec la producţia de  tricouri cu însemne pregătite pentru fiecare din tabere.  Şi mă  apuc de vânzare.  Mă gândesc că dând fiecaruia ce vrea să primească, “afacerea “ ar trebui să meargă, zic.

Deci, cine se bagă? Nu de alta, dar fiind ceva investiţie, fac şi eu un mic focus grup,  înainte să mă apuc temeinic de afacere. So?

AZI SARBATORIM!!!!

Astazi sunt cea mai fericita femeie. Sunt cea mai fericita mamica. Alexandru, fiul meu cel mare a intrat la Colegiul National de Informatica Tudor Vianu. Cu media 9.64. Sunt mandra, ce mai.

Dupa aflarea vestii l-am sunat pe Alexandru sa il felicit ( eu fiind la serviciu). Mi-a raspuns sec, dar cu umor:

„Pai, tu la ce te asteptai!”

L-am sunat apoi pe Rares, fratiorul mai mic al lui Alex ( care e in vacanta la bunici) sa ii spun si lui vestea. Conversatia a fost cam asa:

-Rares dragule, mami a sunat sa iti spuna ca Alexandru  a intrat la informatica, la liceu, acolo unde isi dorea el. Il felicitam impreuna, nu-i asa? Si in plus, mami iti multumeste ca ai fost un copil bun si l-ai lasat pe Alex sa invete ( Rares are doar 6 ani si imparte aceeasi camera cu Alexandru. Tot Rares este un copil extrem de galagios si posesiv)

Si Rares, mi-a raspuns senin:

-Pai pe mine nu ma feliciti ca am terminat gradinita si merg la scoala?

-Ba da, am raspuns ( asta insa in timp ce „imi cadea fatza”).

-Stii mami, zice Rares, cred ca de fapt eu ma voi duce direct la liceu.

Si a urmat o serie de explicatii despre cum si cand se merge la liceu.  Apoi  Rares a conchis sec:

-Ma duc la calculator sa il felicit pe mess pe Alex. Pa.

Pa, am spus si eu.Am fost concediata rapid. Baietii mei aveau de impartasit felicitari si conversatii la care eu nu „figuram”.

Si primul gand a fost: asa ar fi fost si daca as fi avut o fata. Nu stiu. Si nici nu conteaza. Azi sunt fericita. Si EI, baietii mei sunt fericiti si se inteleg.

MAi trebuie doar ca si eu sa ii inteleg:)

Acum … ma pregatesc sa mergem sa sarbatorim. Cu bine, zic.

DESPRE BATERII….

După toate cele trăite sau întâmplate în ultimele două săptămâni ar trebui să reclam sincer: viaţa asta e o mizerie! Dar nu o voi face. Nu o voi face pentru că nu îmi place să mă dau batută. Ce naiba…. Doar am crescut cu doi fraţi…. Şi lupta pentru supremaţie a fost atroce şi … firească,  să zicem? Mai ales în acele vremuri Ceauşiste în care lupta era la ea acasă: supremă, calitatea a- I a, şi făcând parte din rutina zilnică.

Nu mă plâng. Dar nici nu pot spune că nu mă vaiet. E ca un scrâşnet de roţi pe caldarâmul cu piatră cubică.

Păcătoasă mai e viaţa câteodată!

Aş spune multe… dar nu pot. De fapt le-aş spune pe toate.  Poate m-aş auzi astfel. M-aş auzi eu, pe mine, m-aş auzi aşa cum nu am mai facut-o de mult timp.

Chiar aşa: câţi dintre voi se asculta pe sine?  Ca să auda inima cu bate, sufletul cum strigă după linişte, după repaos, după tihnă. Câţi dintre noi ne întrebăm molcolm sau  nu: ce mai faci măi     dragă mine? Cum îţi mai e?

Eu…în ultima perioadă… deloc.

Dar de vreo două zile îmi e un aşa dor să mă întreb din ce în ce mai des: ce mai faci măi dragă mine?

Tihna sufletului meu e atât de stâlcită că de două zile nu îmi răspunde. Şi eu insist. Insist căci simt că bateriile mele sunt pe terminate şi nu am găsit priza unde să le încarc. Sau poate că am găsit-o dar era pe 110 şi nu pe 220. Amperi. Cred.

Din când în când sufletul meu boleşte şi are nevoie de tihnă, de speranţă şi de baterii noi. Îi dau însă atât de puţin! Atât de puţină atenţie, atât de puţin răgaz să rasufle, încât mi-e teamă că odată şi odată va zice: mă duc la alta!!!

E de râsu’-plânsu’.

Mă îmbărbătez şi-mi spun aşa cum spunea Nichita odinioară: “haideţi sa ne haidem!”. Unde? La încărcat bateriile.

La vot un prost şi un deştept…

În faţa votului, un prost este egal cu un deştept.

Dar doi proşti nu sunt egali cu doi deştepti, pentru că, din doi deştepti, unul n-o să vină la vot, fiindcă i se pare că totul e lipsit de sens.

Trei proşti nu fac nici atât cât trei deştepti, pentru că, din trei deştepti, unul are probleme existenţiale şi nu vine la vot, iar altul e sigur că o să iasă tot ăia şi n-are sens să se mai ducă.

Patru proşti contra patru deştepţi?
Exclus! Din patru deştepti, unul n-are Mercedes şi i se pare că n-o să se schimbe nimic, altul ştie el cine o să iasă, iar al treilea preferă să adoarmă la un film bun de cinematecă.

Asta e democraţia:

100 de deştepti care nu votează n-or să facă niciodată cât un singur prost care votează!!!

Această intrare a fost publicată pe 11 mai 2012 și etichetată . Un comentariu

TERMINATOR SAU EXTERMINATOR, SAU CUM E SĂ FACI O PAGINA WEB FĂRĂ SĂ AI HABAR

Eee, și uite așa se apucă omul de învățat doar pentru că vrea mai mult sau pur și simplu pentru că nu are ce face. Sau mai corect… ca să își dea singur de treabă.

Nu știu cum s-a facut,  sau cum nu s-a făcut…și m-am pus cu burta din nou pe carte. O nouă facultate, o nouă provocare sau mai corect… dureri de cap, de măsele, sau de care or fi ele. Sau poate nu.  Să fie oare o reiterare a unor situații dintr-o viață de student anterioară? Cine știe?! Doar eu… sau nici măcar…

ASE – ultima redută. Promit. De ce dracu aș promite? Pentru că îmi place să mă țin de cuvânt. Vorba aia  (pe care le-o tot repet eu băieților mei: “promise is promise”. Adica fă dracului treaba până la capăt).

Și uite așa, studentă fiind eu de vreo juma’ de an, mă trezesc într-o după amiază că primesc teme: firesc, de la profesor. Mai corect de la doamna profesoară. Zice:

-“Aveți de realizat o pagină web a unui site de turism și un blog ( personal)”.

Ce să zic? Mi-a sunat la fel cu i-ar suna colegului meu de birou daca i-aș cere ca până mâine să facă o lazagna și niște papanași cu căpșuni. Asta e mai rău decât dacă te-ar lovi cineva cu ceva în moalele capului când îți e lumea mai dragă. Diferența ( conform umilei mele păreri) e că pentru o lasagna sau pentru papanași găsești rețete cu duiumul. Explicația a fost simplă ( ca de altfel și cerința):

-“ Este temă și studiu individual. Găsiți pe net toate informațiile de care aveti nevoie”.

Cu alte cuvinte… ura și la gară!!!!Descurcați-vă !!!!

Cum nu am pretenții de grafician dar posed o încăpătânare fără margini “mi-am șoptit atunci în barbă”: “nimic nu mă sperie/ nimic nu mă doboară/ să fie orice vreme/dar da-ți-mi o chitaaaaaară” ( vorba cântecului).

Așa că zis și făcut. M-am pus pe citit, pe treabă adicâtelea. După o zi de chin ( ușor colectiv, căci am cerut și parerea unui alt începător, dar ceva mai avansat decât mine în aste treburi, deci am cerut sfatul unui coleg care și el a avut astfel de încercari…) am reușit să duc la bun sfârșit… trebușoara.

Sunt “tare mândră despre mine” aș zice acum cu evlavie, condescendență și ușoara maturitate.  La naiba, la naiba, la naiba. Nu m-a făcut pe mine un site. Dar nici eu pe el…. Sau ba da… l-am făcut!!!! Că trebuia. Că trebuia!!!!

Și uite așa mă simt acum ca un adevarat TERMINATOR. Ce modestă sunt?!

Eu TERMINATOR,  profesoara EXTERMINATOR. Sau cel puțin așa m-am simțit. Și încă mă mai simt. Modestia din mine mă îndeamnă să mă gândesc, cu ironie ce-i drept,  la filmul mirobolantului Arnold Schwarzenegger. Deși, ca sa fiu realistă,  a fost mai mult ca în… “Jandarmul și extratereștrii”. Vă las pe voi să-mi spuneți cine e jandarmul, cine e extraterestrul , cine e terminator și cine a terminat…. Tema, firește. Că doar despre ea era vorba.

DESPRE ORICE ŞI DESPRE NIMIC

Pe micuţul birou  din cameră  sunt trei ghivece mari cu flori: roşii, albe şi roz. În jurul meu… pereţii albi, imaculaţi  aşteaptă  parcă să fie pictaţi. Le-o fi dor de culoare? I-aş vopsi în mov ca să ateste cumva starea mea de acum. Sau nu…. în galben… aşa cum mă simţeam acum mai bine de o oră. Spre după amiază aş încerca un verde fistic şi spre seară un albastru intens, electrizant.

Până atunci rămân însa albi, intacţi, imaculaţi.  Simt nevoia imperativă, aşa cum fac copii mici când primesc borcanul cu creioane colorate,  să mâzgâlesc în draci. Sau în îngeri…. Ca să nu mânii pe nimeni.

Aş  vrea o zi în care să nu fac nimic. Sau aproape nimic. Doar să-mi las gândurile să fugă de mine, să zburde libere. Doar ele cu ele. Iar eu să le prind din când în când, aşa cum făceam când eram mică şi prindeam bondarii cu aţa de un picior.  Şi atunci, unde ar mai fi libertatea? Habar nu am. Nu  simt că ar fi.. E nicăieri. Sau… e ieri, sau azi…. Sau mâine… sau deloc. Ce mai contează!

Aş abera în fraze deşucheate. Dar…. eul meu interior (ăla puţin, care încă mai există) îmi spune că nu e cazul:

-“Cocoană, zice el, ai şi matale o vârstă”.

-Am, raspund eu… şi ce dacă. Ce, contează atât de mult?

-“Habar nu am, raspunde el, dar aşa se cade!”.

Uite aşa inventez dialoguri modeste, fără înţeles dar pline de înţelesuri… ( poate doar pentru mineJ).

Mă simt plină de culoare. O culoare pe care natura mea umană, războinică, balanţieră, justiţiară simte nevoia să o împrăştie. De ce? Habar nu am. S-o fi numind disperare, s-o fi numind altruism, s-o fi numind ea cumva. Dar cine ce treabă are?!….

Poate bucuria culorilor de ieri după vizita grădinii botanice să îşi facă efectul cu întârziere? Poate dorinţa mea de a asocia idei şi culori? Stări şi metastări, înţelesuri şi neînţelesuri, abundenţa şi lipsuri. Simple şi banale asocieri de cuvinte sau gânduri. De nicăeri şi către niciunde. De aiurea şi spre… pretutindeni. Eu! Cu mine! Aşa, sâc!

Această prezentare necesită JavaScript.