Mircea Eliade – „Pilotii orbi”, articol publicat in ziarul Vremea, 1937

Imoralitatea clasei conducãtoare româneşti, care deţine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit ţărănimea, cã s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, cã s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916- 1918 – lãsând sã se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: aceşti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor şi în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totală incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptã dupã care se va şti cine meritã sã supravieţuiască şi cine îşi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îşi continuã micile sau mările afaceri, micile sau mările bãtãlii electorale, micile sau mările reforme moarte.
Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltã. Critica, insultă, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.
Luntrea condusã de piloţii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.
Crima elitelor conducãtoare romaneşti constã în pierderea acestui instinct şi în înfiorãtoarea lor inconştientă, în încăpăţânarea cu care îşi apãrã “puterea”. Au fost elite romaneşti care s-au sacrificat de bunã voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor noştri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putinţă ca să-şi prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înţeleg sã se resemneze. […]
Ştiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democraţii cã sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administraţia” e proastã – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Păsa sã rezolve problema minorităţilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an.
Ca şi când ungurii nu şi-au permis sã persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au şovăit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai ştie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii ţipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”!
Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvãzãtori, îşi apãrã primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã şi atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te aştepţi ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – dupã ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri să-şi menţină deocamdatã poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mã priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristeţea şi spaima mea îşi au, însã, izvorul în altã parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai puţin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi.
Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi când am trãi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneşte, cã în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeşte idiş, cã pier satele româneşti, cã se schimbã faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protecţia muncii naţionale.
Sunt unii, buni “patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu şi peste şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal şi “cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politicã şi administrativã.
Toatã Muntenia şi Moldova de jos se hrãneau iarna cu peşte sãrat; căruţele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul şi peştele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totuşi o hranã substanţială. Piloţii orbi au creat, însã, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peşte ca sã nu scadã preţul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e cã ţăranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peşte sãrat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã şi aspirinã, ci printr-o hranã substanţială.
Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca să-şi pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa să legendarã de acum câteva veacuri.
În Moldova şi în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe şi care bea vin în loc de ţuică.
Noi n-am înţeles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “ţinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelaşi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi şi ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
… Dar piloţii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai cã, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun cã n-are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã aşa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte despre calităţile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cã piloţii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – puţin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnã un stat. Şi asta e destul ca sã începi sã plângi.
Iubirea e tot ce dorim, iar în final e tot ce-am avut!
„Mergeţi cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni!” (urare getică străveche)
FERICIREA sta în Puterea de ÎNŢELEGERE

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s