Arhive etichetă | familie

Mi-e tare, tare dor….

Astăzi m-am trezit cu dorinţa de a fi din nou copil, cu dorul de copilărie, de plăcintele făcute de bunica, cu dorul de face lucruri pe care nu le-am mai făcut de mult… din copilărie.

Mi-am adus aminte de lucrurile alea mici, mărunte, aşa cum erau, dar care făceau deliciul copilăriei mele.

Să te sui într-un tramvai şi să cumperi direct biletul de la taxatoarea aflată undeva în capătul tramvaiului şi tot drumul acela, printre călători pentru a ajunge la ea. Cum era să introduci biletul în acele “capsatoare de bilet” şi să numeri (de plictiseală sau “for fun”) câte găuri erau în bilet. Cine se gândea atunci la cartelele magnetice, la carduri, la coduri PIN pe care trebuie să le memorezi şi.. să nu le comunici?

Mi-am adus aminte de cheia de la gât… Sau de tragedia de a uita să pui cheia la gât. Tragedie udată uneori în bucuria de a sta pe-afară cu copiii, de a ne juca jocurile copilăriei.

Cine îşi mai aduce aminte cât de “competiţional” era să joci „sfoara”, sau “7 pietre”, sau “raţele şi vânătorii” sau “ascunselea”?

Câţi dintre copiii de azi se mai joacă jocurile de altă dată? Câţi mai citesc. Cititul… pare astăzi o cauză pierdută.

Cât despre jocurile copilăriei… S-au pierdut de mult.

Astăzi preferăm să luăm copiilor calculatoare şi tablete. Online-ul a ajuns sportul preferat, jocul preferat. Şi…“simplul” preferat.

Preferăm să le umplem camerele de jucării inutile, pline de tehnologie… căci e la modă.

Şi în goana noastră nebună, de părinţi care doresc totul pentru copiii lor, petrecem mai multe ore la muncă, la job (căci e mai modernă denumirea). Şi ne felicităm, ne complacem şi ne mulţumim cu ideea că avem un job. Unul care ne ajută să punem pe masă mâncarea cea de toate zilele, dar şi grămezi de lucruri inutile şi apariţii (duhnind a marketing şi manipulare) a tot felul de dulciuri şi alimente care de care mai nesănătoase.

Uneori, la final de zi, obosiţi, surmenaţi, stresaţi (că e la modă, nu?), mai petrecem câteva minute cu ei (copii), din când în când mai citim o poveste (asta dacă nu cumva constatăm că ei, copiii, au crescut prea mari şi poveştile sunt deja desuete).

Nu ne mai ajunge timpul pentru noi, pentru ceilalţi, pentru familie, pentru copii.

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, parcă aşa era nu? Eu una cred că nu ne mai iubim pe noi deloc.

Şi dacă nu ne mai iubim pe noi cum să mai iubim şi aproapele? Şi când să-l mai iubim? Între două tramvaie, aşteptând la semafor, între două trenuri său… în vacanţă?

Aşa… uitasem vacanţă, care de cele mai multe ori ne-o petrecem în familie. Atunci învăţăm să ne cunoaştem, să ne ascultăm, să ne descoperim. Atunci descoperim surprinşi că sunt lucruri care ne-au scăpat, lucruri care nu ne plac, că ne-am schimbat, că ai noştri copii au crescut şi… mirare: îmbătrânim (deşi nu vrem să recunoaştem asta).

Vorba Fefeleagăi lui Agârbiceanu: “că adică, de ce trăieşte omul pe lumea asta”?

Situaţia pare tristă (cel puţin din punctul meu de vedere): serviciu, probleme, casă, credite, griji, şi din când în când câte o vacanţa cu familia (asta dacă ajungem să ne-o mai permitem).

Deci, mi-e dor de copilărie, de zilele când singurele mele griji erau o notă proastă de care nu aş fi vrut să ştie mama (care deja ştia, dar nu ştiam eu), un genunchi julit, o păpuşă stricată, o ceaşcă spartă, cositele împletite prea strâns. Ce modă? Ce pantofi de fiţe? Ce Louis Viton, Armani, Prada sau Escada?

Mi-e dor de vremea când aveam un singur televizor în casă şi acela alb-negru. Acum filmele alb negru par o fiţă.

Dacia 1310? The final frontier sau 4-5 ani la coadă pentru una.

Uneori mi-e dor şi de cozile la zahăr, ulei sau lapte… Acel lapte în sticlă de sticlă, pe care bunicul le punea într-un troler special şi se aşeza de cu noaptea la coadă. De fapt mi-e dor de conversaţiile şi (aşa cum e mai nou să spui acum) de socializarea cu diverse persoane… şi personajele de la coadă.

Ce facebook? Coada la lapte sau la carne era cea mai bună socializare… şi era person to person… nu online.

Ce twitter? Ce aparat foto digital? Rola de film alb negru… şi mai apoi color erau variantele de imortalizare sau corespondenţă…prin poştă.

Mi-e dor să mai primesc o scrisoare scrisă de mână. Acum poşta îmi oferă scrisori al căror conţinut nu mă bucură: facturi, facturi, facturi, înştiinţări de pe la vreo administraţie financiară cum că mai am de plătit un impozit sau vreo taxă…

Şi gata…cu atâta dor….

 

 

Anunțuri